SF în lucru – Degradare orbitală (draft)

friendlygian

La mai puțin de o oră după dezgheț, imediat ce fusese în stare să meargă de unul singur pe două picioare, Artyom se prezentă pe puntea principală. Nava expediționară a Corporației Mir decelerase de la viteza de croazieră interstelară de-a lungul ultimului an și se înscrisese în urmă cu trei săptămâni pe orbită înaltă în jurul stelei Eta Aduldam, când toți de la bord încă se aflau în stază criobarică. Artyom fusese trezit ultimul, după ce Zuniga și echipajul restrâns de pe Diatesaron aproape că terminaseră pregătirile pentru misiune. El era ultima componentă a mecanismului fin acordat al misiunii, și cea mai importantă.

Zuniga se afla deja pe puntea goală, ocupându-se cu studiul anomaliei radio. Stătea întinsă în fotoliul-consolă adâncit în podeaua lucioasă, din lespezi de granit cenușiu din munții de pe Scheum. Celelalte două fotolii, ale inginerului de zbor și navigatorului, erau neocupate, întrucât nu era programată nicio manevră pentru următoarele luni, cu excepția corecțiilor orbitale automate.

În jurul femeii pluteau afișaje holografice înlănțuite în arbori logici, descriind, din ce-și dădea seama Artyom, diferite date despre Eta Aduldam și despre semnalele enigmatice care aduseseră expediția cale de patruzeci de ani-lumină până în acel sistem pustiu, uitat de Dumnezeu. Zuniga gesticulă din mâinile ei scheletice. Cu un crescendo, sistemul PA al punții începu să difuzeze reprezentarea acustică a fluxului radio – o serie de pulsații și vuiete lungi în benzi subjoase și joase, înlănțuite în lungi tipare ritmice non-repetitive, care se răsfrângeau în geometria curbată a incintei. Nu exista niciun fenomen natural care să producă asemenea semnale precis modulate, care aduceau straniu de mult a telecomunicații (deși nu purtau amprenta niciunei transmisiuni corporative sau a altei facțiuni a omenirii convenționale, și nici a Rătăcitorilor).

Artyom își spuse că aveau o caracteristică descurajantă, subliminală – ca plânsetul abisal al sufletelor pierdute.

– Ești pregătit? vorbi Zuniga fără să se întoarcă pentru a-l privi, vocea ei croncănită penetrând cu ușurință vuietul de bași în surdină.

Privirea lui Artyom alunecă dincolo de sticla inteligentă a cupolei care ocupa tot peretele exterior, spre însăși steaua Eta Aduldam, care deriva încet măsură ce nava se rotea în jurul propriei axe – o pată roșiatică strălucitoare pe tapiseria neagră a spațiului, de parcă materialul ar fi luat foc pe o suprafață cam de dimensiunea unei monede ținute la o lungime de braț. Era prima oară când se uita la ea direct.

– Nu cred că are prea mare importanță, nu-i așa? răspunse el răgușit, simțindu-și gâtul uscat și corzile vocale rigide. Nu și le folosise de aproape treisprezece ani-tau.

Un pufnit de amuzament se înălță din fotoliul-consolă. Femeia post-muritoare se împinse cu mâinile în reazemele pentru mâini și plonjă în sus cu grație, ghemuindu-se și extinzându-și membrele într-o mișcare de detensionare în cădere lină, înainte să aterizeze în picioare la un nivel cu Artyom. Pseudo-gravitația ușoară de la bord, cam o optime din vechiul standard terestru, făcea posibile asemenea acrobații. Chiar și pentru cineva care trăise peste două secole subiective.

– Urmează să faci ceva ceva n-a mai făcut nicio ființă omenească, Artyom, spuse ea, afectând un aer solemn. Ceva la care cele mai avansate organisme cibernetice au eșuat deja. Este foarte important să fii pregătit.

Întâlni ochii ei cenușii migdalați, spălăciți de tot ce văzuseră, și nu-și dădu seama dacă femeia fără vârstă dinaintea lui schița o rară manifestare de considerație față de persoana lui, sau pur și simplu ironia ei era prea subtilă pentru el. Poate ar fi fost rândul lui să râdă, dintr-un motiv sau altul, dar se abținu și își păstră mina impasibilă. Stăpâna lui nu i-ar fi apreciat cinismul. Chiar deloc.

Singurul motiv pentru care el experimenta din nou, după atâta vreme, această stare de existență numită viață era interesul ei particular. Deși nu îi spusese cum o făcuse, Zuniga îl găsise cu numai câteva luni înainte de lansarea expediției Aduldam din sistemul Scheum, în urmă cu aproape patruzeci de ani de timp obiectiv. Zăcuse uitat de secole – un supraom augmentat cu tehnologie antebelică pierdută, înghețat în criptele frigorifice ale Corporației Mir după ce fusese condamnat la stază permanentă pentru crime nespuse în timpul războiului cu Rătăcitorii din Golf. Apoi acele acte oribile împotriva umanității fuseseră șterse pentru totdeauna din istorie odată cu crahul arhivelor de pe Scheum din 1022. Totodată, orice dovadă oficială a existenței lui Artyom se pierduse și ea. Statul corporativ scheumian pur și simplu se resetase în urma crahului general, și îl uitase. Un activ din timpul războiului extrem de valoros, rătăcit printr-o tragedie, îi rezumase Zuniga situația în termeni simpli. Ea îl reanimase și îi oferise șansa unei noi vieți, cu condiția să accepte să lucreze necondinționat pentru ea. Îi va asigura, desigur, toate nevoile lumești.

Alegerea fusese destul de simplă pentru el: să se întoarcă în neantul senzorial al stazei criobarice, ascuns adânc în crusta planetară a lumii-capitală, sau să se supună la știe ce cazne și corvezi ar fi presupus munca în serviciul acestei femei aspre și misterioase, care avea în mod cert legături cu Corporația care îl condamnase. Artyom alesese viața.

În prezent, uneori se întreba dacă făcuse alegerea corectă.

– În orice caz, sunt pregătit, spuse el într-un târziu și fără tragere de inimă, privind abătut în spațiu, în direcția stelei. Știa că Zuniga nu ar fi tolerat să afle contrariul.

Buzele ei subțiri, înnegrite cu ruj mat se țuguiară într-un zâmbet acut, de pasăre de pradă.

– Bun, bun, spuse și se apropie de el cu silueta ei sfrijită. Combinezonul de zbor mulat, alb cu cenușiu, îi punea în evidență proporțiile mărunte.

Îi puse o mână pe umăr, cu unghii din nanocompus lungi și ascuțite, negru mat de asemenea, și se întoarse înspre cupolă pentru a privi împreună cu el astrul însângerat pentru care străbătuseră atâta spațiu și timp.

Deși de la distanța aceea, de zece unități astronomice, nu părea diferită de o pitică roșie din secvența principală, Eta Aduldam părăsise acea populație cu câteva miliarde de ani în urmă. Fuziunea heliului în carbon începuse demult, după ce rezervele de hidrogen se epuizaseră, și se extinsese în afara nucleului, conferindu-i stelei culoarea rubinului topit. Era o gigantă roșie muribundă în fază terminală, un furnal instabil de plasmă rarefiată strălucitoare expandată la de sute de ori volumul inițial, până ce înghițise în infernul incandescent al atmosferei sale planetele de pe orbitele cele mai apropiate.

Artyom urma să coboare în stea. Să se scufunde în atmosfera gigantei roșii și să încerce să asolizeze pentru una dintre acele lumi condamnate – anume sursa misterioaselor semnale.

– Acum haide, vino, spuse Zuniga, menținându-și satisfacția pe chip. E vremea să-ți cunoști colegul de misiune.

Mâna ei subțire și osoasă îi coborî de pe umăr și se înfâșură ca un șarpe în jurul brațului lui musculos și palid. Îl trase și el nu opuse niciun fel rezistență, lăsându-se condus de ea în afara punții, înspre sectorul medical al Diatesaronului.

Reclame

Sceleratul – noul meu alter ego

the monk

De mult m-am tot gândit să mă apuc să fac muzică electronică, dar mi-am zis că dacă nu e suficient de dură și întunecată, nu are rost. Azi am fost indulgent cu mine și am zic că are rost, pentru că am terminat prima mea piesă. Nu știu ce gen exact ar trebui să fie, vă las pe voi să descoperiți.

Piesa spune povestea ultimei minți din cosmos, acest călugăr care orbitează cea din urmă stea, la trilioane de ani în viitorul întunecat (o stea de fier, desigur, după ce tot cosmosul se va fi răcit și fuziunea și fisiunea ar fi redus toată materia la echilibrul fierului).

Audiție plăcută! Vor urma altele.

Dacă vă place suficient, nu ezitați să cumpărați piesa.

Leapșa – cărți românești contemporane

Leapșă preluată de la Iulia Albota (colegă în grupul literar Secția 14).

1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?

Cum clasicii nu sunt contemporani, aș spune Enciclopedia Zmeilor de Mircea Cărtărescu. Obiectiv bunicică, dar cred că în mine și-a ratat publicul țintă.

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?

Ale mele se pun? Nu, evident că nu; glumeam. Atunci Alexandru Lamba, fără îndoială. Anume: debutul în volum propriu, adică superbul roman Sub steaua infraroșie, și a doua lui carte, Arhitecții Speranței (care m-a dezamăgit puțin la final, dar numai puțin – voi detalia motivele într-o recenzie viitoare).

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane?

Mda… pas.

4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?

Aș evita…

5. Fantasy sau romance românesc?

Dacă ar fi să aleg strict între astea două variante (care sunt cum nu se poate mai părtinitoare), aș merge pe fantasy (am citit câteva bucăți bune). Doar că eu prefer SF-ul.

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?

O să sar peste gluma cu cosmodromul de la Slobozia ca să spun că depinde doar de cât de convingătoare sunt numele pentru context.

7. Eroina preferată?

O întrebare delicată, cu conotații socio-politice. Poate Ermengaarde a lui Oliviu Crâznic, regăsită în mai multe povești din volumul Ceasul Fantasmelor. Poate.

8. Ultima carte românească citită?

An/Organic a lui Florin Pîtea sau Galaxia Sudică a lui Aurel Cărășel (jur că am uitat pe care am terminat-o prima, le-am citit în paralel).

9. Care este ultima carte semnată de un autor român pe care ți-ai propus să o citești?

Dar pe care n-am reușit să o și termin, din varii motive? Taina sfinxului de pe Marte de Viorica Huber… mi s-a părut absolut puerilă, chiar și pentru vremea în care a fost scrisă (acum cincizeci de ani)…

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani?

Hai să scriem mai bine cu toții, că e loc de mai bine.

 

Adaptare

un sac de oase frânte.jpg

Vă privesc de sub pământ

Cum îmi călcați pe mormânt,

Cu pași grei de plumb, lenți și apăsați.

Nu vreau ajutor. Aici să mă lăsați.

Lăsați-mă la doi metri în țărână

Pentru că-ntr-o lume ignorantă,

Ignoranța e stăpână.

Un sac de oase frânte vă vorbește din subsol,

Căci locul oaselor este în țărână.

Două găvane privesc goale în gol.

Durere curmată cu alta, care pe care?

Când trupul ăsta șubred

Nu poate sta în picioare.

Vă privesc de sub pământ,

De unde lucrurile putrezesc.

Captiv în prorpiul trup-mormânt,

Unde lucrurile înnebunesc.