Sopor – oroare cosmică la București

copertars30-book-cover-illustration-by-cristina-schek-663x1024Am publicat o nouă poveste, de data asta în numărul 30 al Revistei de Suspans, prin amabilitatea redactoarei-șefe și colegei de cenaclu Cezarina Anghilac. E primul text pe care îl public care să nu fie SF, ci mai degrabă un supranatural/fantastic. E o poveste lovecraftiană cumva, despre un boier din perioada fanariotă (sau, mai degrabă, o perioadă fictivă care aduce cu ea) și un negustor misterios de opiu, apărut în București parcă din neant. M-am străduit să aduc o fărâmă de oroare cosmică într-un cadru cât de cât familiar cititorului român, poate, astfel, să-i stârnesc pofta pentru mai mult. Vă invit la lectură!

Link către poveste.

„Sub steaua infraroșie” – o dragoste relativistă

12494794_967655063288329_5346094261281525563_n1

Romanul de debut al scriitorului brașovean Alexandru Lamba combină ce e mai bun din două lumi cu puține lucruri, dacă niciunul, în comun. O iubire halucinantă, imposibilă, se desfășoară pe un cadru hard-Sf bine ancorat în fizică relativistă, în care capacitatea unică a protagonistului de telepatie instantantanee cu ființa iubită reprezintă singurul aspect neadresat, care, însă, dă oportunități neașteptate în acest cadru relativist.

Scriitura este simplă și curge frumos, vocea este una sinceră. Îmi amintește de stilul lui Clarke sau Asimov într-un mod cât se poate de îmbucurător. Romanul este scris la persoana I, din perspectiva personajului principal, Erig, care îi vorbește iubitei lui, Emily, fără speranța că ea ar putea vreodată citi ce relatează el. Erig se află la bordul unei nave interstelare cu un echipaj de savanți, care călătorește la viteze foarte apropiate de cea a luminii înspre o megastructură extraterestră detectată în jurul unei stele aflate la 223 de ani lumină, în constelația Lebăda.

Metoda de propulsie pe care o folosește nava este, pentru mine, o una deosebită, deoarece implică niște reactoare de conversie materie-energie cinetică, efectiv transformând surplusul de delta-v în masă fizică pe baza faimoasei ecuații a lui Einstein, anume asteroizi pe care îi împrăștie în spațiu.

În lipsa unei pregătiri științifice care și-ar fi putut aduce aportul în misiune, Erig se află la bordul navei numai datorită legăturii telepatice pe care o are cu Emily, făcută posibilă exclusiv de iubirea ce i-o poartă femeii rămase acasă, pe Pământ. Această legătură reprezintă singura cale de a comunica instantaneu cu Pământul de-a lungul hăului spațio-temporal. Alexandru Lamba explorează în multe feluri această „chichiță” mai puțin științifică în comparație cu restul temelor abordate în roman, și până la urmă reușește să o facă credibilă, mai ales în momentul în care cei doi interlocutori telepatici își aud vocile modulate în frecvență (efect Doppler asupra undelor cerebrale) din cauza curgerii diferite a timpului din perspectivele fiecăruia, în perioada în care nava decelerează și iese din domeniul factorilor Lorenz mari.

Echipajul navei interstelare este interesant și divers, format din comandantul Van Dargo, astrofizicianul uriaș Radovan, tehnicul roboților Ivana, Melisa și Sonia (cărora le-am uitat funcțiile exacte), și este descris prin ochii lui Erig. Ceilalți îl consideră inferior pe Erig, care este foarte complexat din cauza asta, deoarece el se află la bordul navei fără niciun alt merit decât cel al capacității sale înnăscute de telepatie, lucru de care este conștient și care îl macină, pe lângă alienarea cumplită pe care o simte față de Emily.

Pentru că sunt un om cu un mare interes și o mare iubire pentru știință, pe mine cel mai mult m-au mișcat detaliile tehnice inedite ale acestei cărți ferm ancorate în teoria relativității. Nu vreau să mai divulg detalii despre poveste în sine, care este destul de imprevizibilă pe alocuri și căreia n-aș vrea să-i dăunez lămurind-o timpuriu pentru curioși. Aș mai putea spune doar că prologul romanului își relevă sensul abia în epilog, într-un mod neașteptat care mi-a făcut puțin pielea de găină, cu toate că nu m-a satisfăcut întru totul, pentru că lasă câteva aspecte în aer, la interpretarea a cititorului. Sunt sigur că altora le va plăcea acest lucru. Parcă aș vedea o continuare? Nu știu dacă este intenția autorului, dar loc poate s-ar găsi.

Eu nu pot decât să-l salut și să-l felicit pe Alexandru Lamba, care a făcut un cititor de hard-Sf să citească un roman de dragoste și să nu se prindă. Ba chiar, la capătul lecturii, să poate spune că a mai învățat și una, alta, despre relativitatea lui Einstein, și asta în context, nu oricum. Kudos! Aștept cu mare inters alte romane din partea autorului, care a câștigat din mine un fan serios.

Oroarea din Oort – Prima tentativă de traducere

Am făcut un experiment, că tot am terminat un liceu bilingv. Aici se află un fragment din „Oroarea din Oort” (revista „Galileo” nr. 6, antologia „Eroi fără Voie” – ed. Millennium Books) pe care l-am tradus în engleză. Mă rog, poate tradus și adaptat puțin.

The Horror of the Oort

I am recording this message under considerable stress, for the burden of events which have led me to this precarious situation is not fit for any man, and the last crumbles of reason I may still muster in the wake of calvary push me to issue this warning, to relieve any that may follow in my steps of things as I have lived to experience. Time hastes me, for my oxygen is depleting, but I am no longer afraid. Such an irony that the skafander’s batteries will endure many hours after I have drawn my last breath! But nothing of what might follow could surprise me anymore. I would even say that the thought of my own death brings me confort, for I am all that is left of the crew of doomed Nepenthes, now a gloom-filled derelict on the very rim of the Oort Cloud…

Were my body ever to be found, floating here, inert, upon the edge of the abyss, my only hope is that those involved will have the wisdom not to investigate my fate beyond a certain point, and hold this coarse account to be sufficient.

We embarked from one of the remoter spaceports of the metropolis Februus on black Eris, supplied with provisions for at least one year. And we were – I regretfully include myself – seven scum of humanity. I would console myself that I was, perhaps, the least wrethced of our number, but I am not, by far, an example of human decency. Were there not the lowly circumstances in which I found myself, I would have never joined such a group.

It seemed that their so-called leader was Loki Tha – fork-tongue. She convinced me, with cheap lies that I wished to be true, to climb aboard the ship that would become the crib of her gang of villains for the following weeks and months. Such a waste, wonderful Nepenthes… A luxurious vessel, equipped with the latest in technology and powered by nuclear fusion, left in the hands of wealthy, unchaste scoundrels from the inner system, with nothing better to do but enact their abhorrent fantasies in the depths of space, beyond the disapproving gaze of civilization. In any case, had I not been chased by my creditors under threat of death, I would have never accepted the proposal of that horrible woman – Loki Tha. With her thin, slashed tongue and her green, ophidian eyes, modified to tease a man… and her appetite for sadism and all sorts of perverted games.

Her friends, as she called them, were undoubtebly unique in their own way. Fabian Kairn, sometimes Phoebe, was an ambisexual schizophreniac, giving in to pleasures for which a single sexual organ would not have sufficed. He held obsessions for parturition and infanticide, although the monstrosities he often reared into the world almost justified the latter as an act of mercy.

Sven Halo, on the other hand, was an elderly ganymedan and his affliction was a banale addiction to all sorts of narcotics, affliction which I share with him and the same that brought me here. In spite of his weakness, Sven was, on the other hand, the least damnable of them… It may have been due to the fact that he almost perpetually found himself in a stupefied coma. He believed himself an artist or a philosopher, but produced no opus. During the voyage, in the few moments that he was barely sober, he would obsessively repeat an aphorism whose author had been long lost in antiquity: „He who gazes into the Abyss should be aware that the Abyss gazes back.” The he laughed like a lunatic and drew a deep smoke from his opium pipe, and his eyes rolled in his head. How right was he, and how wrong was I going be!

Hadrienne Nguyen was a woman of martian origins, with symmetrical polydactyly and pansexual urges, even more so that the others. Her favourite orifices were the same that she bore with her own repulsive hands in the bodies of different subjects she would clone solely for such entertainment, sometimes even the mutant progeny of Phoebe, to the latter’s delight. And her prefered toy necessarily had to be a double phallus of venusian onyx, to match.

And there were the twins, as they were known, Serghei and Pantelimon Chernobog, who formed some kind of incestuous couple. In fact they were nothing more than clones of each other, though it would be impossible to say whose. Their passion for suicide and masochism made them transfer their minds into new hosts so many times that it was no longer possible to determine the original individual, centuries ago on who knows which of the inner planets. But for them, and soon for me also, it did not matter. They got along very well with Hadrienne, obviously, and they would die countless times during our debauched voyage, in quite a few ways.

And lastly, myself. I like to think that I do not fit the rest of the crew, but when my wife and daugher perished in the explosion of the main dome of foul Temnograd on Pluto, i became quite rapidly addicted to morphine. This led to me being fired from the Kuiper Company, where I worked as pilot on a mining vessel. Out of a job, I accumulated quite an impressive amount of debt, mainly because of my despicable addiction, and I was forced to flee my native world. My pursuers still found me, the bastards, tipped by the local opiod dealer himself! But Loki came to me first, while I was intoxicated in the frozen ghettos beneath Februus, hiding in an obscure watering hole frequented by fellow miners. She said she needed someone who knew the Oort, because that’s where she was heading along with her band of psychopaths. I was in quite some distress at the time, so I conformed. Had I seen the lie, that they were antrepreneur-scientists in search of some new type of dwarf-planet! Had I imagined that I was throwing myself head first into a soujourn of morbid delights for my contractors, and after that, to a fate much, much worse than anything I would have ever had to endure at the whims of the money-lenders!

But I was desperate, nevertheless… and Loki offered me money and oceans of morphine – a strange thing altogether, although in the heat of the moment I detected nothing dubious with such an assurance. Upon my return, I would have covered my debt. And there would even be enough left for me so that I might retire from the awful drudgery of the outer spheres to one of the wild moons of Uranus, as I once planned with my deceased family…

After a few weeks of indescribable obscenities, we were already billions upon billions of kilometres from the nearest beacon of humanity, and the sun was no more than a star, lost in the black of space, easily mistaken for any other. Any communication with the world was delayed by several days owing to the enormous distances, such that not even light could traverse them in due time in case of a disaster. When it all happened, I was under the effect, lying in bed in my personal room in the rotating section of the ship. The faux-gravity pushed me confortably into the mattress with only half a gee, and my mind was wandering off. I could barely distinguish the twins’ screams and Loki’s and the others’ applause a few levels above, in the main cylinder. In any case, screams and moans had become usual things aboard Nepenthes, sometimes even applause, when things got ”festive”, as the debauchees said.

But then I heard something else. Distant cracks and screeches, muted but distinct, in short bursts. They were followed by an enormous bang, which made me abruptly awaken from my narcosis. Alarms were ululating all over the ship and it was shaking and creaking. It moaned and wailed metalically and then my ears popped and I felt the naloxone automatically administered in case of an emergency or accidental overdose. Unfortunately, it was the first case. I already knew something serious had happened. I was breathing more and more heavily, even taking into account the respiratory depression associated with morphine, and sounds were paling in my ears. I could barely hear the libertines partying above…

Mesia Negru al Sistemului Solar (titlu de lucru)

Nu e mult, dar e un început de roman. Ce pot promite de pe acum e că va fi înstrăinare.

Simt că fac ceea ce trebuie. A fi atât de aproape de el… Mă aplec peste balustradă și privesc adânc în singularitatea ce se cască dedesubt, gândindu-mă la acel dincolo. Aurore fine de quarci răsar din negru – izvoare subțiri de protomaterie provenite din afara universului observabil, menținute în curgerea lor de cele trei câmpuri electromagnetice, gluonice și gravitonice, apoi canalizate înapoi în masa pulsatorie ce reprezintă discul de acreție, adică releul.

A fi atât de aproape de a-l vedea în adevărata lui natură… Știu că este imposibil. Radiația nu se mai întoarce odată trecută de orizont – curbura o face să se învârtă în bucle, etern captivă pe muchia maelstromului cuantic. Dar tot ea îi permite lui să mă vadă, din punctul lui imaterial suspendat în cine știe ce neant de la capătul spațiului. Oare mă vede chiar acum? Oare îi sunt pe plac? Cu siguranță știe ce reprezint, după atâtea vizite. Văpaia subatomică dansează aleator, ca de obicei, poate doar mintea mea programată să observe tipare ierarhizează fenomenul după intensități și localizări de eveniment. Mi se pare că se bucură! Poate a învățat codul morse, după atâta timp în care a avut să ne observe? Inima îmi tresare cu bucurie și teamă. Apoi conștientizez iluzia și rămâne doar teama.

Am privit destul. Doi oameni în robe purpurii, cu fețele ascunse în glugi, mă iau și mă duc undeva. Nu știu unde. Nu mă forțează și nu mă opun, pentru că face pare din antrenamentul meu din ultimele săptămâni. Sau luni? Nu îmi amintesc.

În orice caz, nu mai e mult.

Astăzi este o zi importantă în devenirea mea, spre asta a dus tot acest demers. Sentimentul de anticipație este aproape copleșitor, după ce trecem de sala de lupte în care am înfruntat un milion de adversari simulați, apoi de info-cortexul de la care am înglobat majoritatea cunoștințelor accesibile omului, inclusiv unele inaccesibile… Inginerii anonimi, cu fețe învăluite și voci bruiate, au reușit acum ceva timp să trimită o undă de particule dincolo de orizont, din care au supraviețuit măcar câteva cuante, care s-au îmbârligat cu succes. Eureka! O punte instantanee de comunicații, la început lată doar de câțiva femtometri, apoi lărgindu-se treptat prin repetarea procesului până la a permite semnale complexe.

Îmi simt nervul vagus străbătut de curent electric, din medulla oblongata până în inimă. Nu îl opresc. Am visat acest moment și vreau să îl percep cu totul. Pulsul îmi crește când ajungem în fața ușii pe care se află simbolul preuman, dar nu îmi arăt emoțiile în fața celor doi acoliți în roșu. Știu acest simbol. Este sacru. L-au găsit sculptat din eoni abisali în roca unui troian lăturalnic al lui Jupiter: un ochi solar în stil ce aduce de departe cu cel egiptean, pe fondul unei eclipse totale înconjurate de șapte ori de un fel de șarpe sau ofidian. Este motivul pentru care exist.

În camera aceasta nu am mai intrat. A fost închisă de la începutul antrenamentului, până când criptologii au descifrat textele informe și erodate de pe aceeași rocă, lămurind matematicile subtile ale problemei de comunicații. Ușa se deschide, glisând în sus cu un ecou ce reverberează prin coridoarele întunecate de metal. Intru fără indicație și ușa se închide în urma mea cu același zgomot, lăsându-i pe oamenii în robă afară.

E beznă și răcoare, ca în camera de izolare senzorială, și e liniște. Deodată, un dreptunghi se umple cu lumină sângerie înaintea mea. Devine brusc albă, paroxistică – o explozie momentană –, apoi scade înapoi la roșu, îmi permite să văd restul camerei. Un paraleliped cu două laturi egale, insesizabil curbat pe axa mică. Notez reflex că are aceeași derivată ca restul stației. Pereți metalici, nituiți. Un scaun banal din lemn așezat în mijlocul camerei, așteptându-mă. Și ecranul fluctuant.

Mă așez, privind în nimicul roșu. Emoțiile sunt atât de puternice încât trebuie să le deconectez parțial pentru a nu fi copleșit. Încet, cu o tranziție pe care abia o percep, începe să apară un contur șters. Tiparele care îmi par posibile sunt om, umanoid, primată. În câteva clipe devine clar că este o tentativă a primului.

Un chip se materializează, fără vârstă sau sex. Are piele ușor închisă, ca un melanj al tuturor nuanțelor speciei umane, ca a mea. Alopecia totalis – se pare că a ignorat pilozitatea speciei. Și nici ochii nu i-a nimerit. Sunt căprui, dar lipsiți de orice umanitate, iar gura e o fantă orizontală centrată prea simetric în focarul unei elipse. Asta nu este adevărata lui față, dar pare că încearcă să o imite tocmai pe a mea! O onoare care mă bucură și mă neliniștește.

Vei ajunge să mă cunoști.

Vocea este sintetică, trunchiată și adâncă.

– Cine ești? Îmi poți citi gândurile?

Mă cutremură posibilitatea, dar nu ar fi ceva ieșit din comun pentru un zeu.

Tu, mai întâi…

Imaginea a tremurat, cuvintele s-au rupt, văduvite de conținut. Armonice esențiale s-au pierdut undeva într-o gaură neagră. Încerc să mă gândesc la cine sunt cu toată ființă mea, deși amintirile mi se opresc recent. Realizez că el nu îmi poate citi gândurile, totuși, dacă nici măcar nu le am.

– Nu am avut niciodată un nume. Sunt ceea ce mă vei face tu, de aceea am fost creat. Pe baza ecuațiilor…

Știu. Știu din câți atomi ești compus.

– Cine ești? Ce ești? îl întreb cu reverență.

Eu sunt O.

O vocală adâncă, mai mult echivalentul acustic al unui cerc decât orice altceva. Camera intră în rezonanță, vibrează, apoi grimasa aceea strâmbă se transformă în imitația unui zâmbet. Îi simt iubirea cosmică, face sângele să fiarbă în mine.

– Te voi vedea? l-am întrebat cu lacrimi în ochi.

Vei fi eu.

gangsta night

Sinergie de stiluri cu Sasha Grey

Aseară s-a întâmplat ceva minunat în micul club Question Mark din „Pasagiul Victoriei”. A fost un concert aparte (și primul dintr-o serie, sper eu) în care două stiluri de muzică underground s-au întâlnit și s-au completat reciproc: metalul extrem și hip-hop-ul cu mesaj. Deși seara trebuia să înceapă la 19:30, a început undeva în jurul orei 21:00, dar tot răul spre bine – distracția a ținut până în noapte.

Primii care au cântat au fost Ropeburn – o trupă atipică în care un toboșar (Mihai Petroșel ex-Apa Sîmbetii, actualul Negative Core Project și alte câteva proiecte) are rolul de solist. Și livrează, nu glumă. După două piese, chitara a pierdut o coardă. Nicio problemă, pentru că Tudor de la Negative Core Project (capul de afiș al serii) a sărit imediat. Între timp, basul și toba a început să improvizeze, eu i-am luat microfonul lui Mihai și am început să urlu o manea adhoc, moment în care a sărit renumitul BUFU de sorginte ardelenească și ne-a plesnit cu niște rap de Cluj. Dintr-odată, mi-am dat seama că seara avea să fie una deosebită. Mulțumesc BUFU/Mircea/Cheia Soul FTW!

La un moment dat, un domn în vârstă de vreo 60 de ani (fie deranjat de zgomot sau doar curios), a coborât treptele ce duc spre QM (nu am menționat: localul este la fel de subpământean ca muzica preferată de clientelă) și până la urmă l-am convins să stea la o bere și să asculte puțin metal. Nu am apucat să-i cer părerea, dar am auzit că ar mai fi stat, doar că îl aștepta soția. De asemenea, am aflat că era un locatar al blocurilor din jurul QM. Mi-a plăcut, pentru că doar cu o oră înaintea lui au venit tot niște „blocatari” să se plângă, nu să înțeleagă.

La mijloc, între Ropeburn și Negative Core Project, au urcat pe scena cu gratii din Question Mark doi artiști tineri de rap: Faust și Dspekt. Și oamenii au reprezentat (ca să folosesc o expresie proprie). Au fost ceva nou pentru publicul obișnuit din QM, cum a fost și publicul pentru ei (unii, inclusiv eu, dădeau din cap ca pe metalul de toate zilele). Dar ne-a plăcut, și sunt convins că și lor le-a plăcut. Abia aștept să mai colaborăm.

Și la urmă, noi: NCP. Nu pot decât să consemnez cum s-a simțit treaba din spatele boxelor, din public mai puțin. A fost revitalizant pentru mine, cum sunt de obicei concertele noastre în QM. Îi mulțumesc lui Oase pentru sunetul bestial și pentru grija deosebită față de timpanele noastre erodate, și pentru răbdarea pe care o are de fiecare dată cu trupa noastră de zăbăuci. Cum le mulțumesc și celor din echipa QM – oameni. Am cântat doar piese de pe ultimul nostru album (Silence is Betrayal – contactați-ne pentru achiziționare :P), anume și în ordine: Getting Away with Murder,  Come with Me if You Want to Live, Save the fucking puppies, Global Shutdown, Crack-Headed Whore (bonus DEFUNCT – proiect violent metal al colegilor mei Tudor și Plif) și Walking Among Giants, la bis. Era trecut de 12 noapte când am dat bisul.

Mai facem. Vom anunța.

Și acum, motivul pentru care numele unei actrițe pornografice se găsește în titlul acestei scuze de cronică. Pe durata prestației NCP, au fost anumite proiecții care să întărească deja cunoscutul nostru slogan „M#$E LA LUME!”. Consider proiecția un experiment artistic nu în totalitate reușit, dar care ar putea prii, neluat ca atare.

Știți bancul cu Sasha Grey? Nu? Veniți la următorul concert.

*props lui Plif pentru foto

Photo on 3-30-15 at 12.21 PM

Oroarea din Oort, în Galileo nr. 6

Numărul 6 al revistei Galileo curpinde, printre alte texte foarte bune, și debutul meu în print, nuveleta intitulată „Oroarea din Oort”. Ca să folosesc aceeași descriere a operei pe care am făcut-o la lansare, în cadrul evenimentului Final Frontier ediția a IV-a, vă pot spune că este ca și cum umbra Marchizului de Sade l-ar fi întâlnit pe Arthur C. Clarke într-un act sexual deviant, în timp ce H. P. Lovecraft consemna totul, oripilat. Revista o puteți achiziționa aici http://www.millenniumbooks.ro/102-galileo-6.html, iar un mic preview îl puteți citi aici http://sfkultur.ro/blog/2014/08/31/oroarea-din-oort/, precum și alte articole interesante. Lectură plăcută!

Wolf’s Pack – O cronică de cenaclu

Postat în original la http://sfkultur.ro/blog/2015/01/26/wolfs-pack-o-cronica-de-cenaclu/

Sâmbăta trecută am fost la cenaclul Wolf’s Pack, prin invitația lui Florin Pîtea. Sincer, chiar nu știam la ce să mă aștept, fiind primul cenaclu cu scriitori deja consacrați la care mă duc. Asta în afară de Secția 14 a domnului Michael Haulică, formată mai mult sau mai puțin ad-hoc în urma atelierului de SF&F organizat de Revista de Povestiri unde l-am și cunoscut, atât pe el, cât și pe Florin și pe Oliviu Crâznic, în calitate de mentori și îndrumători.

Am zis să nu mă duc singur, mai ne-social (ca să nu zic antisocial) cum sunt eu, așa că am mers împreună cu Alexandra Medaru, și ea o colegă scriitoare la început de drum, pe care am cunoscut-o la atelier. Continue reading Wolf’s Pack – O cronică de cenaclu